7. Animalele

1 ianuarie 2012. Moș Martin și cu prietenul său de o viață, papagalul Coco, stau la taclale în mijlocul pădurii încercând să uite că îi doare capul. Deși este seară, amândoi sunt încă extrem de mahmuri.

- Măi Martine, ești la curent cu ultima fiță? Ei bine, dacă nu, află țărane că revelionul asta în lumea bună s-a mâncat… urs. Ai auzit bine. Se pare că în special laba de urs e considerată o delicatesă.
- Când am să mai fac una, am să-ți dau și ție să încerci și să vezi dacă e pe gustul tău.
- Vai, taci din gură scârbosule, spuse papagalul dezgustat, proiectând cu precizie o flegmă într-o gaură în pământ aflată la câțiva pași de ei. Băi frate, cât am putut să beau revelionul ăsta, continuă el. Martine, știi cum eram? Mut de beat.

Tu ești ăla care mi-ai belit banana?

- Tu mut? îl privi ursul neîncrezător. Îmi pare sincer rău că am trăit să o vad și pe asta, dar am ratat cu totul ocazia, mai spuse trimițând și el o flegmă drept în aceeași gaură.
- Tu erai plecat pe coclauri cu uratul, nu ai de unde să știi, dar crede-mă, eram așa de beat că am flirtat două ore cu mine însumi. După aia mi s-a rupt filmul și nu știu ce am mai făcut, dar oricum, m-am trezit cu penele vraiște, cu o aripă amorțită deși nu dormisem pe ea, plus o jenă la mers, de nu mai puteam nici să zbor, nici să merg. Da’ chiar, tu nu ești cumva un fel de urs? Voi nu hibernați iarna? Nu cred că te-am văzut vreodată hibernând de când ne cunoaștem noi, spuse papagalul mărind miza cu încă un scuipat.
- Hibernatul de iarnă e prea mainstream, o să încerc totuși să hibernez vara asta, să văd și eu cum e, îl informă ursul ridicându-se în două labe cât era el de mare. Era un exemplar masiv, aflat în floarea vârstei. Începu apoi să urineze în gaură, străduindu-se din răsputeri să nu risipească nici un strop.
- Da, tu ești un tip așa de original că ar trebui să fii înregistrat cu totul la OSIM și obligat să porți un cercel de maidanez inscripţionat cu ® în limbă. Cum se face atunci că pe toți urșii din pădurea asta îi cheamă Moș Martin? Chiar și pe femele. Trebuie să recunoști că asta nu mai are nimic de-a face cu originalitatea.

- Nu mi-am pus singur numele, Coco, ce să fac dacă nu m-am născut papagal ca tine, sau măcar cioară, ele au cele mai hușpite nume, zise ursul satisfăcut trântindu-se victorios și ușurat la locul său.
- Stai liniștit că nu încăpeai în niciun ou, malacule. Și mai dă-le în crucea mamii lor de ciori cu numele lor colorate cu tot, nu știu decât să mănânce, să fure și să se cace în capul tuturor. Avem nevoie de un director la Ocolul Silvic cum era răposatul Antonescu, găsi-le-ar boala de lepădături spurcate. Mă, astea nu-s animale, sunt mult mai puțin de atâta, mai jos decât plantele și chiar mult mai jos decât oamenii, ascultă-mă pe mine.
- Nu rasismul e răspunsul creștinesc, dragul meu papagal, trebuie să ne amintim că ciorile sunt și ele făpturi plămădite după chipul și asemănarea lui Dumnezeu indiferent de câte greutăți ne-ar face. Fac parte din pădurea noastră de generații. Neamul nostru a fost întotdeauna unul creștin și creștinul autentic nu se sperie de greutăți, el le transfigurează. Și nici nu ar trebui să înjuri, mai ales de cele sfinte, dragule Coco. Pentru că întotdeauna pădurea asta, în momente de criză, s-a retras pe singura ei nișă, credința în Dumnezeu. Ea este ca un animal în fața vânătorului, care nu mai are nicio șansă. Te rogi atunci, ce o să faci? Să lăsăm animalele să creadă! Spuse ursul fără să deschidă gura. Așa cum este ea, pădurea și așa este lovită de acești tăietori de lemne…
- Mă ursule, da’ când te-i făcut tu ventriloc? îl întrerupse papagalul uluit. Cum de ai putut vorbi fără să clămpănești din bot?
- Nu vorbeam eu, am uitat să-ți zic, am luat un purec naționalist, exaltat religios și foarte guraliv. Nu mai pot scăpa de el nici de-a dracu. M-am scărpinat de nu mai am un singur copac nebelit de scoarță la mine în teritoriu, dar degeaba. E foarte sprinten și agil nemernicul. Îl cheamă Dan.

Ați văzut o căprioară trecând pe aici? Cam atât de înaltă, ochi mari, păr șaten, constituție atletică...

- Lasă că te învăț eu ce să faci. Du-te tu în tufa aia de rozmarin și fă câteva tumbe. Asta îi va veni de hac garantat pezevenchiului. De pureci scapi cu rozmarin. Mi-a spus cumătru’, el știe de toate, e ciobănesc-german. E foarte deștept. A fost câine de măcelărie dar și-a dat demisia.
- Chiar ce mai face, cumătru’, întrebă ursul frecându-se de zor cu fundul de pământ pe locul în care creșteau plantele de rozmarin. De sub coadă să se auzi un „Dumnezeii mă-ti-i de papagal futut!!!!!” apoi se făcu liniște. Ursul rânji satisfăcut.
- A stat la măcelar că ăla avea un cal și cumătru’ spera să moară ca să se mute la el în grajd unde era mai mult spațiu, dar nu a fost să fie. Acum e câine polițist. În timpul liber nu are mare lucru de făcut, doar să latre când mai trece câte-o caravană. Nu sunt multe, că a mai rămas doar cea de la Adevărul, că nu mai este Din dragoste. Dar acum nu prea are timp liber. La serviciu lucrează la un caz important. E vorba de o crimă. Suspectul principal e o balenă ucigașă care nu are alibi pentru momentul faptei. O cheamă Willy. Cu toate aste, judecătorul zice că dacă poliția nu vine repede cu dovezi, o s-o elibereze. Și cică șerpii sunt înțelepți. Cum să nu, toată ziua zac la soare și meditează cică. Îți spun eu că meditează doar la următoarea pasăre ori rozătoare. Urăsc și șerpii, ți-am mai zis?