8. Răduleasca

Mihaela Rădulescu deschise ochii, se ridică în coate și privi iritată în jur. Se afla într-un apartament de lux al Hotel de Paris din Monte Carlo. Camera era primitoare, încăpătoare și amenajată cu bun gust, însă Mihaela avea o stare de nemulțumire, ca aceea care vine atunci când trebuie să faci ceva, tot amâni și apoi intri în criză de timp. Acum însă hotarî să ia taurul de coarne. Dacă avea neapărat nevoie de un pește, ei bine, chiar azi va găsi unul.

Se ridică din pat și privi câteva momente la bărbatul bronzat care încă dormea și pe care îl cunoscuse în seara precedentă, încercând să-și amintească cum se numește. Își făcuse un punct de onoare în a-și aminti numele tuturor bărbaților de care se îndrăgostise. Cel de față era dintr-o țară din America de Sud, din Uruguay. Avea un nume care se termina în „ez” Perez, Juarez, Ramirez, Gonzalez…naiba să-l pieptene.

Ce chestie, ai gust exact ca Banică

Se dădu bătută, hotărând că are să afle numele de la recepția hotelului. Oare memoria începuse să îi joace feste din cauza vârstei? Avu tendința să-și ducă mâna spre ridurile din colțurile gurii dar își înfrană gestul care devenise tic, uitându-se în schimb preț de o clipă la ceasul Cartier, pe care și-l inscripționase la comandă pe capac cu „m-am supărat pe Romania”. Ceasul arăta ora 7 dimineața și era cazul să se grăbească să ajungă acasă la fiul ei înainte ca acesta să se trezească. Privi din nou la domnul „Ez”. Se cam săturase de acum și de Uruguay, pentru că deja îi cunoscuse cam pe toți bogătașii din acea țară, cel puțin marea lor majoritate care venea în Monaco. Înghesui cu greu un teanc de bancnote ce îi aparțineau, în mica poșetă marca “Cleopatra Clutch” de la Lana Marks. Zâmbi la gândul că dacă un hoț îi va fura poșeta, cel mai probabil o va goli de conținut și o va arunca, neștiind că tocmai a aruncat 100.000 de dolari. Intră în baie, dădu drumul la duș și în minte îi năvăliră alte gânduri, dese ca stropii de apă.
Pe uruguayan îl cunoscuse în restaurantul hotelului. Obișnuia să își caute dragostea vieții prin cele mai scumpe restaurante de lux din Monte Carlo, având la ea un teanc de reviste Ciao, Can Can și Click, din numerele mai recente ce apăruseră cu chipul ei pe coperte. Își alesese un loc la o masă poziționată în așa fel încât să aibă sub observație toată sala, iar în momentul în care acest domn singur intrase, fuseseră suficiente doar câteva priviri lungi, jucăușe, pentru ca el să vină la masa ei, să o salute. Deoarece la fel ca majoritatea bărbaților și acesta era unul total lipsit de spirit de observație, tot ea fusese cea care îi atrăsese atenția asupra fotografiilor de pe copertele revistelor. Îi povestise apoi că ea este o divă a României, o țară frumoasă de nu te mai saturi de ea și din care fugise cu greu, cu unicul său copil în brațe, din cauza soțului ei, un evreu malefic și bogat care îi voia sufletul. Îi mai povestise că toate astea i se întâmplă cu toate ca este că este o femeie extraordinară din toate punctele de vedere, inclusiv la pat, dar niciodată nu a avut parte de noroc și că nu, nu poate să mai rămână în Monaco, pentru că acum va trebui să abandoneze lupta și să plece în România la soțul ei, chiar a doua zi dimineață, deoarece nu mai are bani cu care să-i asigure copilului ei, viața cu care acesta a fost obișnuit. Ajunsă în acest punct, domnul „Ez” o oprise îngrijorat pentru a-i da ocazia să respire și mai apoi pentru a o invita să îi mai povestească și alte detalii la el la hotel, totodată oferindu-se generos să îi plătească orice costuri ar avea anularea plecării ei din principat.
Uruguayanul era o persoană importantă într-o mare fundație ecologistă ce se ocupa de protejarea Amazonului. Ea trebuise bineînțeles să-i explice cum de conducea un Porsche Cayene Turbo de 4800 cmc care consumă cam zece litri și o găleată de combustibil la suta de kilometri, dar îl liniștise cu poza mașinii ei de suflet, o micuță Toyota Prius electrică, perfect ecologică, ce o avea în țară. Porsche-le îl cumpărase, obligată de grija fiului ei, ținând cont doar de excelentul punctaj în materie de siguranță al acestei mașini. Bine că tipul avea doar preocupări ecologiste, se gândise ea atunci. Își aminti cât de mult se enervase când atrăsese atenția în același mod unui sud-african elegant, care făcea parte din conducerea unei mari fundații umanitare internaționale. Acesta o întrebase ce părere are de actele de binefacere și aflând că este foarte preocupată de grija oamenilor nevoiași, îi ținuse o prelegere despre vulgaritate și despre oamenii care aruncă sute de mii de euro pe haine, blănuri, bijuterii și accesorii, bani cu care ar putea face suportabilă viața câtorva mii de săraci, fără a renunța la nimic din confortul propriu, sau la vreun lucru de care are nevoie. Homosexualul naibii. Cum își permisese? Și în fond ce mama dracului căuta un hipiot bogat ca el la Monte Carlo? Umanitarii ăștia sunt cei mai oribili oameni. Îi părea rău și acum că își făcuse de lucru, din cauza Andreei Marin, cu câteva fundații umanitare din țară. Numai cu belele se alesese din cauza lor. Ca de exemplu atunci când se certase public prima oară cu romașcanca. Un om fals ca un Louis Vuitton pe Oana Roman și corect ca o erecție de-a lui Țânțăreanu. Păi ea se chinuia să strângă bani pentru un copil bolnav și apare “zâna” cu toți banii necesari.

Se numește pubertate, o să treacă...

Egoista! Bineînțeles că a fost nevoită să-i spună că nu mai e nevoie. Uite cum ajunsese din cauză că s-a încurcat cu ăștia, să creadă lumea că e o scorpie care ar prefera să omoare un copil cu mâna ei decât să se lase mai prejos decât Andreea Marin… Cum s-au repezit să o atace hienele… Să lovești așa într-o femeie cu un copil in brațe? Ce oameni… Plus că îl mai avea și pe Ayan de mână. Sau invers, când o supăraseră ziariștii ăia doi, de a trebuit să plece nervoasă din țară trântind ușa, ghici cine au fost primii care s-au înghesuit să o înnebunească de cap, că ei cui rămân? Bineînțeles că tot activiștii umanitari. Fără să le pese o secundă de problemele ei. Din cauza lor, că le-a răspuns la telefon numai cu „să mă pupi în cur”, era să se certe și cu Dani care o sunase de pe o cartelă nouă să o întrebe dacă pe el îl mai iubește. Ce copil… îi mai făcuse și cadou de ziua ei, mândru nevoie-mare, un acvariu gol și tot o freca la cap să-și cumpere un pește. Băiatul ăla era pe altă planetă. Unde naiba avea să găsească ea un Pet Shop în Monaco?